
are e adevărul tău…?
Și aici nu mă refer la ceea ce crezi că e adevărat, la teoriile pe care le-ai elaborat pe diverse teme, ci la ceva ce nu ține de intelectualizare: la ceea ce simți în adâncul tău, ceea ce ființa ta autentică și corpul tău simte că este adevărat despre tine și experiența de a fi viu acum.
La un nivel bazal, este despre ce simți în corpul tău acum: ți-e frig/cald, ți-e sete/foame, ești încordat sau relaxat și în ce zonă a corpului simți încordare/relaxare/ senzația de frig sau cald? De ce are nevoie corpul tău acum? De ce ai nevoie la nivel emoțional? Apoi, merită să te întrebi de ce ai nevoie ca să simți că trăiești o viață care are sens pentru tine, cu adevărat? Ce ai dori să exprimi, dacă ai avea toată libertatea din lume să o faci? Despre ce este asta?
Multe persoane sunt atât de deconectate de sine încât nici nu mai știu ce simt, ce își doresc, ce le place sau displace. Acestea trec toate deciziile și experiențele lor mai întâi prin filtrul minții, într-o încercare de a controla viața și de a evita trăirile puternice. Uneori această deconectare se manifestă printr-o dificultate de a lua decizii, o amorțire la nivel emoțional (nu simt nimic, nu știu ce simt), o lipsă de contact cu corpul fizic (ignorarea corpului fizic, a nevoilor lui, a senzațiilor de la nivelul corpului), precum și ignorarea adevărului personal (persoana simte ceva însă imediat neagă sau judecă ceea ce simte ca fiind inadecvat/incorect/ irațional, reușind să blocheze sentimentul și să se întoarcă la nivelul intelectual unde poate întâlni confuzie).
Desigur, acest mecanism nu apare de la sine. Cel mai frecvent, adulții deconectați de sine au fost copii cărora nu li s-a încurajat exprimarea emoțiilor (mai ales a celor “negative”), a dorințelor și nevoilor lor; care au fost ignorați, pedepsiți sau judecați pentru trăirile lor, pentru că acestea incomodau adulții (adesea imaturi emoțional). De multe ori, ei au fost fie abuzați fizic și/sau emoțional, fie nevoile lor fizice și emoționale au fost ignorate, minimalizate sau negate.
Astfel, ei au învățat că nevoile și trăirile lor nu sunt importante, că nu te poți baza pe ceea ce simți, că a exprima ceea ce simți este periculos și atrage pedeapsa sau judecata; că este inutil pentru că nimeni nu te va lua în serios oricum; că vei fi o povară pentru ceilalți ș,a.m.d.. Că poate ceea ce simți nu este adevărat, doar ți se pare; că intensitatea a ceea ce ai putea simți (și este normal ca nevoile neîndeplinite sau reprimate să provoace trăiri intense) este încă un indiciu al faptului că ceva este greșit la tine.
Pentru un copil, oglinda în care se vede și se înțelege pe el însuși sunt părinții și alți adulți importanți. Ei îi oferă exemplu cu privire la cum să se trateze pe sine însuși. Aflându-se într-o stare de dependență completă sau aproape completă de părinți (în funcție de vârstă) el nu își poate permite luxul să creadă că părintele are o problemă, că părintele nu știe să facă față emoțiilor și nevoilor lui pentru că nu știe cum să-și regleze propriile emoții. În conștiința unui copil, nu există loc pentru imaginea unui părinte rău. Dacă cineva este “greșit”, este el însuși. Dacă nu este iubit așa cum are nevoie, este pentru că nu o merită. Dacă părinții nu știu să conțină trăirile dificile ale copilului în mod potrivit; dacă nu răspund nevoilor lui la timp sau deloc; dacă mai mult: îi transmit mesajul că ceea ce simte este eronat și că ar fi mai bine să se liniștească și să fie cuminte (a se citi: comod); dacă copilul este perceput ca o prelungire a părintelui și nu ca o ființă separată; dacă limitele copilului sunt încălcate în mod constant; singura cale prin care acest copil își poate păstra un anumit soi de echilibru psihic este să se disocieze de trăirile lui autentice, de adevărul vieții din el și să se muleze după imaginea dorită de figurile parentale. Poate că atunci, când va împinge suficient de mult în adâncuri acele aspecte ale sinelui etichetate drept rele, nepotrivite, urâte, greșite și va încerca pe cât de mult posibil să fie un copil bun, poate că atunci va primi iubirea de care are nevoie.
Așa ajungem adulți înfricoșați de judecata altora, dar mai cu seamă de exprimarea autentică și de trăirea unei vieți cu adevărat în acord cu ceea ce suntem noi. Așa ajungem adulți în căutarea unui perfecțiuni de neatins, a unui moment în care vom atinge statutul de persoane bune care s-au învrednicit de atenția și aprecierea altora. Așa ajungem adulți care neagă orice nu se încadrează în conceptualizările raționale asupra lucrurilor și care evită orice ne poate pune față în față cu starea de vulnerabiliate, cu iraționalul, cu pierderea controlului, cu trăirea emoțiilor negative, orice ne poate pune în contact cu partea sălbatică din noi înșine sau cu orice alte aspecte negate.
Însă adevărul din noi care este însuși râul vieții, va căuta mereu o cale de ieșire. Va ieși la suprafață prin vise care ne impactează sau care ne par lipsite de sens, prin simptome psihosomatice, prin anxietate, depresie, atacuri de panică sau diverse alte afecțiuni fizice sau psihice; prin proiecțiile pe care le facem asupra altora, prin reacțiile puternice și aparent exagerate la anumite persoane sau evenimente, prin trăirile intense care reușesc uneori să își facă loc printre straturile de ziduri protectoare, trăiri care nu pot fi ignorate; prin tristețea și senzația de gol interior pe care le putem trăi și care par să nu dispară, oricât am încerca să le alungăm sau să le umplem cu diverse lucruri.
Ce facem cu toate astea?
Începe cu a-ți răspunde la întrebarea: ce simți acum, care este adevărul tău în acest moment? Nu trebuie să fie ceva complex (vei ajunge acolo mai târziu, cu practica), nu trebuie să fie un răspuns care să îți definească viața. De ce ai nevoie? Ce dorești să exprimi? Ce dorești să faci?
Ce ai face dacă nu ai fi atașat de imaginea pe care o ai despre tine sau de așteptările celorlalți?
Ce este cu adevărat important pentru tine?
Cât de conectat ești la corpul tău fizic?
Continuă prin a reflecta (ideal este să și notezi) care au fost mesajele pe care le-ai primit în copilărie și mai târziu despre:
Corpul tău și nevoile lui;
Emoțiile pe care le exprimai;
Interesele tale;
Autenticitate: cât de mult ai primit permisiunea de a fi onest cu privire la ceea ce contează pentru tine și de a te exprima în mod autentic ca și persoană);
Părțile “bune” și “rele” din tine. Ce părți din tine au fost apreciate, încurajate și ce părți au fost reduse la tăcere, judecate? Tocmai acele părți, cel mai adesea îngropate în rușine, au nevoie de atenție și acceptare. Ce nevoi exprimau acele părți? Cum îți îndeplinești acum, dacă o faci, acele nevoi?
Ce s-ar întâmpla dacă ai lăsa acele părți uitate, condamnate din tine să vorbească? Ce ți-ar cere? Ce schimbări ar face în viața ta?