Timp de citire: 5-6 min ❃ de Cristina Revenco
În acest nou articol poţi afla de ce “Ceea ce poţi numi, poţi îmbânzi” şi de ce acest lucru e atât de important pentru a ne putea regla emoţiile.
ncă în 1880, Joseph Breuer, unul din părinţii psihanalizei, a observat că o pacientă, Anna O., care suferea de paralizie şi senzaţia de anesteziere a membrelor, de tulburări ale vederii şi vorbirii, cauzate de ceea ce pe atunci se numea isterie (astăzi cunoscută sub numele de tulburare de conversie); manifesta simptome reduse sau absente în timp ce i le descria lui Breuer.
Studiind acest fenomen mai îndeaproape, Breuer a pus bazele terapiei prin vorbire, care a fost dusă mai departe de Freud şi alţii, ajungând să facă parte din instrumentarul psihologiei contemporane.
De ce a vorbi despre simptome sau despre emoţiile noastre negative le diminuează?
James Pennebaker a arătat, printr-o serie de experimente, că atunci când oamenii discută despre ceea ce le cauzează dificultăţi, schimbările survenite la nivel psihologic şi fizic sunt considerabile şi există beneficii măsurabile din punct de vedere medical.
Metoda lui Pennebaker consta în a le cere participanţilor să scrie, pentru 15 sau 20 minute pe zi, timp de aproximativ cinci zile despre cele mai mari traume din vieţile lor, despre grijile de moment sau despre orice altceva le provoacă distres. Efectele acestui simplu exerciţiu au fost impresionante: participanţii au manifestat o creştere a imunităţii, au făcut mai puţine vizite la medic, au lipsit mai puţin de la locul de muncă. Aceştia au înregistrat şi o creştere a funcţiilor enzimelor ficatului.
În urma analizei celor scrise de participanţi şi a rezultatelor acestora, s-a determinat un şablon sănătos (şi de altfel, recomandat) de exprimare a emoţiilor dificile: mai întâi prin exprimarea unui nivel crescut de tristeţe, furie, anxietate (sau a oricăror emoţii dificile apărute în conştienţa persoanei) şi apoi, pe parcursul următoarelor zile, crearea unei naraţiuni, găsirea unei semnificaţii în acea traumă sau situaţie descrisă.
Un studiu realizat în 2007 de psihologii de la universitatea UCLA arată că verbalizarea emoţiilor noastre fac într-adevăr ca tristeţea, furia şi durerea să fie mai puţin intense.
Aparent, atunci când simţim o emoţie negativă, o recunoaştem şi o etichetăm verbal (sau altfel spus: o numim), reuşim de fapt să schimbăm felul în care amigdala cerebrală răspunde la stimulii negativi.
Atunci când subiecţilor li se prezentau fotografii cu feţele unor persoane furioase sau speriate, ei înregistrau o activitate crescută a amigdalei, o zonă a creierului care serveşte drept alarmă care declanşează o cascadă de sisteme biologice pentru a ne proteja în caz de pericol.
În mod uimitor, în cazul multor participanţi amigdala fusese activată chiar şi atunci când aceste fotografii le-au fost arătate în mod subliminal, indetectabil privirii.
Ce au observat cercetătorii folosind rezonanţa magnetică pentru a monitoriza activitatea cerebrală a participanţilor este că atunci când aceştia vedeau de exemplu un chip furios şi exprimau verbal cuvântul “furios”, activitatea amigdalei scădea.
Pe lângă diminuarea activităţii amigdalei, numirea emoţiei ducea la activarea unei alte regiuni din creier, şi anume a cortexului prefrontal ventrolateral drept.
Această regiune este situată în spatele frunții și a ochilor și a fost asociată cu gândirea şi procesarea în cuvinte a experiențelor emoționale, precum şi cu inhibiţia comportamentului.
Ceea ce sugerează profesorul Lieberman, unul dintre autorii studiului, este să începem să ne gândim emoţiile în cuvinte, etichetându-le, pentru a stimula activitatea regiunii ventrolaterale drepte.
Autorii acestui studiu sugerează şi că psihoterapia ar putea contribui la întărirea acestei regiuni din creier.
Un studiu realizat mai recent, în 2012, a arătat că simpla etichetare a emoţiilor este mai eficientă chiar şi decât restructurarea cognitivă, utilizată în terapia cognitiv-comportamentală.
Poate pentru că, în acest proces, de exprimare a emoţiilor, se întâmplă ceea ce este sugerat şi de abordarea Buddhistă (sau mindfulness), în care persoana este încurajată să devină conştientă şi să accepte experienţa prezentă, cu tot cu aspectele ei negative, ceea ce de asemenea reduce activitatea amigdalei şi are efecte benefice pentru sănătatea mentală, cu rezultate sesizabile şi la pacienţii psihiatrici.
Un citat de Kristin Neff, pe care îl găsesc relevant în această discuţie despre etichetarea emoţiilor ca şi practică de mindfulness, spune: “A numi o emoţie te ajută să nu te pierzi în ea” (tr.a.)
În aceeaşi ordine de idei, Dr. Dan Siegel zice: “Ceea ce poţi numi, poţi îmblânzi” (tr.a.)
Ce se întâmplă în momentul când numim ceva este că nu mai suntem conduşi în totalitate de acea emoţie, precum sugerează şi cercetările, şi experienţa acumulată de cei care practică meditaţia sau alte tehnici de mindfulness. În acel moment, creăm oportunitatea de a ne conecta cu o altă parte din noi, mai profundă, pe care am putea numi-o observatorul interior. Este acea parte care ne permite să redevenim centraţi şi stăpâni ai experienţelor noastre interioare, în loc să ne lăsăm duşi de curenţii diverselor situaţii prin care trecem.
De ce psihoterapia?
Psihoterapia oferă cadrul perfect pentru conştientizarea, identificarea şi exprimarea verbală a emoţiilor şi situaţiilor provocatoare prin care trecem.
Deşi discuţiile cu prietenii, oamenii apropiaţi ne pot ajuta mult şi sunt fără dubii importante, acestea pot avea limitele lor.
Limite de disponibilitate ale acestor oameni de a ne asculta de fiecare dată când avem nevoie; limitele lor de a ne înţelege şi a putea crea un spaţiu în care să nu ne simţim judecaţi, să putem expune aspectele noastre cele mai întunecate; limitele lor de a ne putea ajuta aşa cum am avea nevoie; limitele rolurilor sociale pe care ni le-am asumat unii faţă de ceilalţi.
În psihoterapie, nu e nevoie să purtăm măşti: natura confidenţială a întâlnirilor, lipsa contactului social cu psihoterapeutul în afara şedinţelor, felul în care este organizat cadrul terapeutic ne protejează şi ne oferă o libertate pe care, din păcate, nu o regăsim suficient în interacţiunile de zi cu zi, dar din fericire este totuşi disponibil. Suntem acolo pentru noi şi evoluţia noastră; suntem ascultaţi în mod activ pentru tot parcursul şedinţei, fiind ghidaţi să explorăm diverse aspecte profunde care adeseori ne pot activa reacţii puternice, care ne pot speria şi pot speria un interlocutor fără experienţă clinică.
Totodată, beneficiem de intervenţii psihologice bazate pe dovezi ştiinţifice, precum şi suport emoţional, care are beneficii medicale confirmate.
Un studiu realizat asupra femeilor bolnave de cancer mamar metastatic în cadrul Universităţii de Medicină de la Standford a oferit o demonstraţie puternică a importanţei suportului emoţional.
După un tratament iniţial, de multe ori incluzând operaţii, cancerul la aceste femei se întorsese şi se răspândea prin corpurile lor. Era doar o chestiune de timp, din punct de vedere clinic, până când cancerul le va fi luat vieţile tuturor. Dr. David Spiegel, cel care a condus studiul, a fost mai mult decât surprins să descopere că femeile care au participat la întâlniri săptămânale împreună cu altele care aveau aceeaşi boală au supravieţuit pentru o perioadă de două ori mai lungă decât cele care au ales să înfrunte boala singure.
Aceste întâlniri de grup erau adesea singurul loc în care acele femei puteau fi deschise cu privire la emoţiile lor, pentru că alţi oameni din vieţile lor evitau sau se temeau să vorbească cu ele despre cancer şi moartea lor iminentă.
În concluzie, vă invit să scrieţi şi să vorbiţi cât mai mult despre ceea ce vă preocupă, înfurie, îngrijorează, sperie, întristează. Despre ceea ce regretaţi. Despre ceea ce vă frustrează. Antrenaţi-vă în a vă recunoaşte emoţiile, a putea sta cu ele şi a le numi, fără a vă judeca însă pentru ceea ce simţiţi.
Iar dacă alegeţi să împărtăşiţi aceste lucruri, împărtăşiţi-le cu cineva care vă poate asculta în profunzime, cu empatie, respect, fără a vă diminua trăirile şi fără dorinţa de a vă determina să vă simţiţi altfel. Şi ascultaţi-i, la rândul vostru, mai mult pe ceilaţi.
Bibliografie:
Daniel Goleman – Inteligenţa Emoţională.
Kircanski, K., Lieberman, M. D., & Craske, M. G. (2012). Feelings into words: contributions of language to exposure therapy. Psychological science, 23(10), 1086–1091.
University of California – Los Angeles. (2007, June 22). Putting Feelings Into Words Produces Therapeutic Effects In The Brain. ScienceDaily.
Imagine titlu: <a href=”https://www.freepik.com/vectors/people”>People vector created by freepik – www.freepik.com</a>