⌚ Timp de citire: 7-8 min ❃ de Cristina Revenco
u toții visăm că viețile noastre se vor schimba în bine. Mai ales acum, la început de an. Voi vorbi în acest articol despre schimbare și importanța asumării responsabilității pentru propria viață, atât în psihoterapie, cât și zi de zi.
fvvcvbcvb
În experiența mea cu oamenii, atât profesională cât și personală, am observat o tendință destul de frecventă de a delega responsabilitatea pentru propria viață unei alte persoane și/sau circumstanțelor exterioare.
Aceasta se poate manifesta în mod conștient sau inconștient și arată cam așa: ”este vina lui x că fac/nu fac asta”, ”din cauza acestei situații nu sunt capabil să…, este datoria ta să faci x lucru pentru mine, să mă iubești, înțelegi, salvezi, să mă faci fericit/ă” (lista se poate prelungi).
Și nu spun asta pentru a nega impactul pe care îl pot avea anumite situații de viață asupra noastră, precum și oamenii din jur (mai cu seamă cei care sunt importanți pentru noi). Nu spun că nu putem fi afectați, traumatizați, sau ajutați să evoluăm, să ne vindecăm de către oamenii sau circumstanțele din viețile noastre. Prin urmare, este absolut firesc și uman să ne dorim să beneficiem de situații externe favorabile.
Însă când vorbim despre schimbarea personală, există un lucru care nu este mereu conștientizat. Un aspect care ne poate împiedica să evoluăm, să ne accesăm puterea personală pe deplin. Acest aspect ține de asumarea responsabilității pentru propria viață, pentru reacțiile pe care le avem și deciziile pe care le luăm.
Când pornim pe un drum al dezvoltării personale, e important să înțelegem că puterea e și a fost mereu la noi, chiar dacă nu am conștientizat acest lucru. Psihoterapeuții, maeștrii spirituali, vindecătorii ș.a. sunt ghizi sau facilitatori ai acestui proces. Scopul lor este să ne ajute să vedem mai clar anumite lucruri, să înțelegem care sunt resursele noastre, vulnerabilitățile la care avem de lucru, să ne ofere anumite instrumente și o parte din cunoașterea, susținerea, abilitățile lor atâta timp cât avem nevoie de asta. Să ne însoțească pe acest drum. Însă însoțitorul nu poate face călătoria în locul nostru.
Avem nevoie de mult curaj, dedicație și perseverență pentru a începe un asemenea travaliu.
Locusul de control și locusul de responsabilitate
În psihologie, există doi termeni relevanți în legătură cu acest subiect, numiți: locus de control și locus de responsabilitate (din lat.: locus – loc). Acestea se referă la unde crede persoana că este localizată sursa controlului asupra propriei sale vieți și unde crede că se află sursa responsabilității. De obicei, acestea sunt fie interne sau externe (persoanei).
Persoanele cu un locus de control extern cred că forțele din exteriorul lor le controlează în mod predominant viața: cum ar fi soarta, circumstanțele sau alte persoane (așa cum am exemplificat mai sus).
Un locus de control intern presupune, în general, că persoana crede că își face propriile alegeri și își controlează propria viață (predominant), însă cu respect față de alți oameni și societate.
Un locus intern de responsabilitate înseamnă că persoana crede că el sau ea este responsabil pentru rezultatele acțiunilor personale, dar (în unele cazuri) și pentru rezultatele acțiunilor altora (acest ultim aspect nu este neapărat unul favorabil).
Un locus extern de responsabilitate înseamnă că persoana crede că ceilalți sunt responsabili sau datori să aibă grijă de viața sa și că singura sa responsabilitate este să îi învinuiască pe alții pentru ceea ce nu merge bine.
În ce te regăsești, din cele de mai sus? Ia-ți un minut pentru a reflecta la locusul tău de control și de responsabilitate. Sunt preponderent externe sau interne? Crezi că îți sunt benefice în felul în care sunt?
Ideal ar fi să avem sau să ne dezvoltăm un locus de control intern. În general, persoanele care au un locus de control intern asupra propriilor lor vieți se simt mai competente, mai auto-actualizate și mai proactive.
Pe de altă parte, oamenii care au experiența unui locus de control extern asupra propriilor lor vieți tind să preia mai des rolul de victime și să se simtă în mai mare măsură neputincioși și lipsiți de speranță. Și deși noțiunea de locus de control este cel mai frecvent aplicată cu referire la viața cuiva, poate fi folosită și în alte circumstanțe.
Locusul de responsabilitate poate fi extins însă pe o arie mai largă. Depinde de situație în legătură cu ce se simte responsabilă persoana. Așa cum am văzut mai sus, un locus de responsabilitate internă îndreptat spre exterior, sau a te simți responsabil pentru anumite lucruri asupra cărora nu ai control, de ex: asupra vieților, emoțiilor altor persoane poate fi o capcană. Vom discuta într-un articol viitor mai pe larg despre acest subiect.
Un locus de responsabilitate internă asupra propriei vieți ne face însă să fim mai prudenți, mai responsabili și chiar potențial mai empatici față de ceilalți.
Cei care au un locus de responsabilitate extern tind însă să fie mai imprudenți, să își trăiască viața într-un mod mai haotic. Extremele acestui tip de locus de responsabilitate pot fi văzute în mai multe tulburări de personalitate.
***
Dacă vorbim de contextul psihoterapiei, înțelegem astfel că psihoterapeutul nu poate ”face ceva” pentru a ”repara” sau ”salva” clientul. Nu este ca și cum am duce un obiect la un meșter și am aștepta doar să fie reparat. Pe plan psihologic, dar și fizic (medicii vor fi de acord) e nevoie de implicarea activă a pacientului în procesul său de vindecare, sau altfel spus, e nevoie ca acesta să aibă sau să își dezvolte un locus de control intern și un locus de responsabilitate intern în ceea ce privește propria sa viață.
E important ca pacientul să înțeleagă că doar de el depinde dacă viața sa, starea sa se va ameliora. Terapeutul are bineînțeles și el rolul și aportul său. Însă e nevoie ca persoana să fie gata să facă eforturi, oricât de mici, în direcția în care dorește să meargă. Să realizeze că nu poate fi ajutată de nimeni dacă nu își dorește cu adevărat asta. Dacă nu e gata să renunțe la beneficiile pe care i le poate aduce un anumit tip de suferință psihică și neasumarea responsabilității față de propria existență.
Schimbarea e însoțită deseori de disconfort, de durerea confruntării cu aspecte pe care am prefera să le ignorăm. De necesitatea de a renunța la vechile obiceiuri, tipare de gândire. De a ne detașa de o anumită imagine de sine întreținută deseori cu eforturi timp de ani întregi.
De iluzia pe care unii dintre noi o construim în copilărie și o păstrăm de-a lungul vieții: că va veni cineva să ne salveze și totul se va rezolva; că va veni o zi când totul ar putea fi perfect sau aproape perfect, numai dacă am reuși să realizăm sau să obținem un anumit lucru, numai dacă ceva din exterior ar fi diferit, dacă am scăpa de probleme.
Împărtășesc opinia Liudmilei Serbina, psihoterapeut reputat din Rusia:
“Psihoterapia nu ne scapă de probleme. În cadrul psihoterapiei dobândim experiența de a face față problemelor. Abilitatea de a le trata diferit. Problemele au existat, există și vor exista mereu.”
Și, aș adăuga eu: psihoterapia ne ajută să preluăm responsabilitatea pentru propria noastră viață și stare de bine, ne ajută să ne luăm înapoi puterea personală, să decidem să trăim în modul cel mai bun pentru noi (printre multe altele).
A fi responsabil înseamnă a avea curajul de a face anumite alegeri și a-ți asuma consecințele pentru propriile acțiuni. A-ți accepta eșecurile. A-ți cunoaște limitele personale, precum și limitele de timp, spațiu, resurse etc.
Dar și a avea curajul să încerci să depășești aceste limite. Să faci lucrurile altfel. Să ceri ajutor atunci când ai nevoie, însă fără a-ți ceda puterea. Să înțelegi că la sfârșitul vieții fiecare dintre noi ajunge singur în fața propriei conștiințe și a alegerilor pe care le-a făcut.
Poate că atunci înțelegem că am avut puterea, mai des decât am crezut, să facem lucrurile altfel. Și că persoana care ne-a împiedicat cel mai mult a fost aceeași persoană care era cu adevărat responsabilă de ”salvarea” noastră: noi înșine. Că de noi a depins mereu cum ne simțim, gândim și acționăm.
În acest sens, vă las cu un gând inspirat de-al lui Marcus Aurelius, împărat roman și filosof stoic:
”Maestrul interior, atunci când se confruntă cu un obstacol, îl folosește drept combustibil, ca un foc care consumă lucrurile care sunt aruncate în el. O lampă mică ar fi stinsă, dar un foc mare va înghiți ceea ce e aruncat în el și va arde cu mai multă forță; acesta consumă obstacolul și îl folosește pentru a atinge un nivel superior”
